Oamenii din jurul nostru

Incerc pe cat posibil sa nu judec oamenii, sa nu am prejudecati in ceea ce ii priveste, sa fiu deschisa oricaror posibilitati, oricaror reactii, oricaror actiuni din partea lor. Sa iau totul asa cum vine, si eventual doar sa ma amuz. Insa..Si exista eternul “DAR”, sunt cateva tipuri de oameni pe care nu ii vreau in jurul meu. Pe care cu toata empatia mea si cu toata toleranta mea nu ii suport si nici nu ma prefac ca ii suport.
Primul tip de oameni care imi creeaza probleme cand vine vorba de a dori sa stabilesc ceva relatii inter-personale cu ei il reprezinta cei care se iau exagerat de in serios. As in, eu nu glumesc despre propria persoana, eu is cel mai tare, eu le stiu pe toate, is cel mai inteligent si le arat mereu celorlalti cu cine au de-a face [“priveste-mi pantofii cand sunt in miscare” si “port hainele mele facute de mine” type of person]; eu merit sa am parte numa de laude si recunostinta, ca doar cine mai e ca mine, nu ajut pe nimeni ca ce, ei nu pot munci? Si altele de genul…Care is asa de obositoare si not fun at all…Auto-ironia, faptul ca te poti lua singur la misto, mi s-au parut mereu dovezi de adevarata inteligenta…
Un al doilea tip de oameni is cei lasi si mincinosi, care nu isi asuma ceea ce au facut, se ascund si mint pentru a nu suporta eventuale consecinte ale faptelor lor. I mean, come on…E viata noastra si o traim cum vrem. Asta am stabilit. Nu datoram nimanui nici un fel de justificare, decat eventual formala, pentru ceea ce am facut. Settled that as well. Atunci de ce sa ne ascundem? De ce sa mintim? Ai spus un lucru cuiva despre altcineva si te rogi sa nu afle? Lol. E stupid. E ceea ce crezi probabil despre respectivul. De ce sa traiesti o minciuna? Daca nu afla, nah, probabil ca e ideal cazul. Dar daca afla…What the fuck? Nu ne sucim. Macar atata demnitate sa avem in fata propriei constiinte. Ne asumam ce am zis. Sau ce am facut. Am gresit? Cel mai probabil. Si inca cum. Oamenii nu sunt perfecti si nimeni nu are pretentia de perfectiune. Cei care o au is niste ipocriti…Cum imi povestea un bun prieten ca isi inseala prietena cu orice ocazie ivita, insa daca ar afla ca ea l-ar insela o data, s-ar desparti iremediabil de ea…Si isi mai si recunostea ipocrizia…In ce lume traim? In lumea pe care ne-o cream noi. Cu totii avem viata pe care o meritam prin alegerile pe care le facem. Am mai scris despre asta mai demult. Life is what you make of it. Lasitatea neasumarii propriilor fapte sau a lucrurilor spuse, pe un om vertical l-ar cobori indezirabil in proprii ochi. De la o varsta nu mai mintim, macar atata respect sa avem pentru propria ratiune care ne-a determinat sa facem anumite alegeri in viata noastra. Detest orice complicatii de acest fel. De ce sa mintim oamenii? De ce sa ne pese de parerea lor despre noi? De ce sa ii lasam sa traiasca intr-o iluzie cu privire la umila noastra persoana? Adica asa parere naspa avem noi despre noi insine incat cea diferita pe care o au ei nestiind adevarul ne multumeste? E dezgustator.
Multa lume mi-a spus ca am avut de pierdut prin sinceritatea de care am dat dovada in unele momente. Eu insa ma bucur ca am ales sa imi asum greselile. Au fost ale mele. Nu ma mandresc cu ele, nu bravez.. Departe de mine stupiditatea asta…Insa nici nu ma ascund.
Si poate nu e chiar corect sa raportam oamenii din jur la propria persoana. Ca uite ce am facut eu si cu siguranta asa e si bine. Nu fac asta. Nu spun ca oamenii care sunt asa sunt rai in comparatie cu mine care sunt buna. Vreau sa se inteleaga. Tipurile de oameni pe care le-am discutat sunt doar cele cu care nu vreau EU, in lumea mea, sa am de-a face, sa ii am aproape. Nu judec oamenii. Ii tin insa aproape sau departe. E alegerea mea. E viata mea. Sunt prietenii mei cu care imi petrec timpul. Sunt oamenii in jurul carora ma invart si de la care primesc influente. Nu vreau decat oameni de calitate…Verticali, integri, inteligenti, amuzanti, loiali, sinceri…Mi-am dat seama de multa vreme ca inteligenta singura nu te face un om de calitate. Poti sa fii super smart si sa fii un muist. Stim, nu? Poti sa fi citit sute de carti si sa fii egal cu zero ca om. Poti sa fi descoperit a 9a planeta si sa fii un kkt de om.
Nu ma consider perfecta eu, nu ma consider etalon, insa stiu unde tind, unde vreau sa ajung, cum vreau sa fiu. Si daca nu voi ajunge asa, macar am avut trasata ideea de ideal. Cand nu ai un scop, nu obtii nimic. Sunt idealista? Si visatoare? Si am o parere eronata despre lumea in care traim? Who gives a fuck? Idealismul meu face mai mult decat lasitatea altora.
Si let me just add…Nu e trist sa supraevaluezi experiente, e trist sa fi supraevaluat oameni.. But enough with that..Mi-e somn. Si mi-e bine :)