Despre fericirea altuia si egoismul propriu

Cand iubesti cu adevarat cea mai mare dorinta [ok, ma voi exprima la persoana a 2a singular, la persoana I plural sau whatever, da ma refer la mine] pe care o poti avea e sa il faci fericit pe cel pe care il iubesti. Foarte frumos pana acum, ai zice chiar ca e altruismul suprem. Te duci dupa medicamente la 3 dimineata prin frig fara sa consideri ca depui vreun efort. Pentru ca tot ce ti-ai dorit vreodata e sa il faci fericit, nu? We’ve settled that. Dar, ceea ce nu intelegem noi in momentele alea de iubire profunda e ca nu fericirea lui ne face pe noi fericiti, si nu e nici macar scopul iubirii noastre. Ceea ce conteaza cu adevarat e ca NOI sa il facem pe EL fericit. Pentru ca la fel de bine poti sa il iubesti si el sa fie cu alta si sa mearga aia dupa medicamente sa ii fie bine. Nu cred ca ne bucura prea tare faptul ca lui ii e bine dupa ce a luat medicamentele din exemplul cu care va stresez deja probabil. Din partea noastra sa fie si otrava in ele. Nu fericirea lui e ceea ce ne dorim. Ci fericirea lui pe care i-o provocam noi. Si atunci, unde e altruismul suprem care credeam ca ne caracterizeaza? E vorba doar de noi si de egoismul nostru. In fond, si in cea mai relatie tot la noi se reduce totul, ceea ce ne face sa ajungem la singuratatea aia cumplita pe care numai in doi o poti experimenta. Anyway, faza cu fericirea lui e tot ce mi-am dorit vreodata, nu e atat de condamnat in momentele de euforie ale relatiei. Dar detasandu-te de toate sentimentele alea care dau sens dorintei respective, iti dai seama ca tot binele tau era pe primul plan, chiar si cand ii faci curat in casa sau ii faci de mancare. De ce se enerveaza femeile cand gatesc si nu se mananca in casa mancarea gatita de ele? Ideea nu ar trebui sa fie ca cei pt care sa zicem ca ai gatit sa fie satui? Nu. Ideea e sa ii aduci tu in starea aia de saturatie.
Mda, penal si egoismul asta. Si totusi, nu pot sa nu imi amintesc ca tot ce mi-am dorit a fost sa il fac fericit :)