Despre temeri

Am preluat leapsa de la Leah si ma gandeam sa scriu si eu despre ce temeri am.

Nu am fost niciodata o persoana fricoasa. I mean, veneam noaptea acasa din oras pe jos si o mai luam si pe scurtaturi… 

Ne furau niste hoti din buzunare cand eram la bere cu colegii de facultate si am fost singura care s-a luat de ei, restul facandu-se ca nu vad, desi stiam ca voi ramane cu promisiunea ca ii voi revedea candva.

Am plecat singura spre Germania cu autocarul care urma sa ma lase la 300km de locul unde trebuia sa ajung eu de fapt, noaptea la 2.. Si am stat 3 ore prin oras plimbandu-ma de nebuna sa astept sa vina trenul.

Sau am plecat din Torino spre Germania cu trenul, singura.. Si asta e ceva ce trebuie sa va povestesc pentru ca e foarte tare si e una din amintirile mele cele mai amuzante si ocaziile cand am dat dovada de cea mai mare inconstienta. Trebuia sa ajung din Torino (fusesem la un curs de vara prin octombrie 2004) in sudul Germaniei, in Kempten, la prietenul meu de atunci. Si am luat trenul. Si in compartiment era inca o tipa, un nene la vreo 50 de ani si doi cocalari beti. Care desigur ca erau romani. Eu ma faceam ca ploua si am intrat in vorba cu tipa de acolo in engleza. Dar dupa ce au mai baut o sticla de vin, am inceput sa ii aud vorbind cum la urmatorul tunel o sa sara pe mine si pe cealalta fata si aberatii de genul.

Sincer, nu ma simteam foarte confortabil. Asa ca atunci cand a venit la noi la compartiment un tip polonez cu care intrasem in vorba in gara din Torino, i-am zis ca vin cu el. Mi-am luat valiza si uitandu-ma spre cei doi romani care imi urmareau fiecare miscare, le-am spus intr-o romana calda “La revedere si sper ca data viitoare cand ne intalnim sa fiti mai politicosi.” Nush exact ce voiam sa le spun, eram doar putin speriata, eram tocmai sa fiu salvata si simteam ca lumea e a mea si trebuia sa le zic ceva sa le arat ce si-au furat-o. Sau ceva. Anyway, n-au mai fost incidente pana la Innsbruck, unde am coborat si trebuia sa astept vreo doua ore sa iau alt tren (era 3 noaptea sau ceva de genul). M-am plimbat o gramada prin orasel, m-am minunat cat de frumos poate sa fie si cat de curat si inainte sa plec spre tren, mi-am cumparat o gogoasa, ca deja mi se facuse cam foame. Si ma indrept spre tren. Din spatele meu, cine vine? Cei 2 cocalari care se transformasera in 3 si care ma saluta respectuos. Mi s-au inmuiat instant picioarele, dar am continuat sa zambesc. M-au ajutat sa imi duc valiza in tren si s-au asezat langa mine. Au inceput sa imi spuna ce amuzati au fost cand si-au dat seama ca sunt romanca si am inteles tot ce se aberau ei in compartiment si nu mai pareau asa scary. Anyway, vine controlorul austriac si eu nu imi mai gasesc biletul. Panic attack instant. Amenda era de 40 de euro si nu prea mai aveam bani dupa 2 saptamani in Italia si pentru inca una pe care speram sa o petrec in Germania, asa ca nu imi suradea sa platesc amenda. I-am explicat controlorului ca probabil mi-a cazut cand am platit gogoasa, ca aveam biletul pana in nush ce sat unde trebuie sa schimb cu altul spre Kempten, si atata am turuit ca m-a lasat sa mai caut urmand sa se intoarca apoi la mine. Si nu s-a mai intors. Nu mi-a venit sa cred. Dar ce a fost si mai si din partea lui, a fost ca, vazandu-ma coborand in satul pana unde aveam biletul pierdut, mi-a spus sa urc inapoi, ca mai trebuie sa merg o statie sau ceva ca sa pot sa iau apoi trenul spre Kempten. 

O noapte plina de peripetii, cu temeri de moment, dar care mi-a schimbat parerea fata de corectitudinea inumana a nemtilor si austriecilor.

Ca 3 ani mai tarziu, sa am aceasta experienta, care sa imi arate ce dobitoci sunt controlorii romani. Dar nici atunci nu mi-a fost frica. 

nu mi-a fost teama sa renunt la tot ce insemna viata mea pentru o persoana. Am lasat Brasovul in spate fara regrete si am venit la Bucuresti pentru o relatie de la care am vrut totul.

Nu am temeri mari, doar de singuratate si poate de depersonalizare. Detest sa fiu singura si mi-e teama de orice fel de pierderi. Nu vreau sa pierd nimic din lucrurile la care tin. Poate ar trebui sa ascult sfatul unui prieten de mult uitat si pierdut “Sa nu te atasezi de nici un lucru la care nu poti renunta in mai putin de 20 de secunde”, dar nu as mai fi eu. Si teama de depersonalizare e iar mare. Pentru ca nimic nu poate fi mai grav decat sa te pierzi pe tine. 

Imi e putin si teama de batranete, dar cred ca asta e general. Si mi-e teama sa nu ratez chestii, poate de aia si sunt asa de impulsiva. Mi-e teama sa nu fac cancer la san, pentru ca mama a avut si matusa ei a avut. 

Si mi-e teama uneori de schimbare (da, stiu, sunt extremista si adeseori ma contrazic singura, dar sunt adevarate ambele variante). Dar doar cand schimbarea e revenirea la ceva. Macar daca e schimbare, sa fie ceva nou.

Eh, de ajuns cu temerile astea, ca mi-e teama sa nu va fi plictisit :)

Leapsa merge la cine vrea. Cine vrea? :) Sa nu va fie frica :P