Introspectiv sau despre primavara

Ca niciodată, iarna asta nu mi-am dorit să vină primăvară ca în alţi ani.

Îmi doresc să vină primăvară pentru că m-am săturat de mocirlă şi de frig, dar nu mi-o mai doresc aşa, cumva organic, cum o doream înainte. Parcă depindeam de venirea primăverii ca de oxigenul pe care urma să îl inspir după o scufundare la mare adâncime în ocean. Eram că o floare gata de vestejire fără apa plină de vitamine pe care urma să o primesc când se schimba apa din vază.

Şi mereu venea şi mă simţeam mai fericită ca oricând, fără alt motiv decât că soarele strălucea şi cerul era de un albastru de vis.

Unele primăveri nu mi-au adus tot ce am sperat, aletele mi-au adus lucruri pe care nu le-aş fi vrut nici în o mie de ani, însă le-am aşteptat mereu cu speranţă pe toate. Ştiam că în prima zi caldă voi zâmbi larg, şi sufletul îmi va fi prea plin de dragoste de viaţă. Şi abia aşteptam să vină.

Acum însă îmi dau seama că nici un gând de genul ăsta nu mi-a trecut prin cap acum, spre sfârşitul iernii. Şi a şi fost o zi frumoasă şi caldă, acum vreo două zile, şi nu ţin minte să fi simţit entuziasmul ăla în faţa vieţii, ca în alţi ani.

Încerc să îmi dau seamă ce s-a întâmplat, ce s-a schimbat, cum m-am schimbat. Am fost oare atât de ocupată încât să nu am nici o fărâmă de gând în nici o secundă din nici una din zilele astea? M-am făcut mare şi nu mai am gânduri din astea copilăreşti? Am ajuns în aşa fel încât îmi e mult mai greu să mă bucur la gândul unei zile senine de primăvară? Oricare ar fi răspunsul, e trist.

I need a change. Am nevoie de ceva care să îmi stimuleze dragostea de viaţă care mă caracteriza în trecut. Nu sunt deprimată, nu sunt supărată, sunt doar… Sunt.

Mi-e dor de o plimbare prin parc, cu copaci înfloriţi, plini de parfum. Mi-e dor de mine zâmbind, mi-e dor de un suflet prea plin, mi-e dor de mine, veselă şi simpatică.