Azi ma plang. Probabil si maine.

Dead bunny is dead.

Prima zi… De la 9 la munca, de la 2 la Romexpo sa supraveghem amenajarea standului. Frig, foarte frig, plictiseala, macar eram in adidasi. Ce fericire! Plecat de la 7 jumate. Pe la 9 fara ceva acasa.

A doua zi… De la 8 fara 10 la munca, plecat pe la si 20, ajuns la 9 jumate la Romexpo. In cizme. Multe ore in cizme. Cu toc. Macar a fost cald. Desi cam pustiu. Foarte pustiu. Si plictisitor. Am plecat pe la 6:15, la 7 jumate eram acasa. Ce fericire. Ma dureau picioarele de simteam cum calc pe pietre ascutite.

A treia dimineata. Trezit la 7, plecat la 7:45. Nu vreti sa stiti cat de tare pot durea niste picioare chinuite. Acum sunt la birou. Astept sa vina si seful, sa plecam iar. Urasc cizmele astea. Si urasc durerea asta din picioare. Si mi-e foarte somn. Si nu mai vreau. Vreau sa dorm. Si sa ma uit la Damages, ca am ramas la episodul 2×03.

Macar mi-am facut 2 prietene la Romexpo. Fata care lucreaza la firma care are standul vis-a-vis de noi si hostess angajata de ea. At least cu ele a fost mai putin ingrozitor. Dar ma dor picioarele si adidasii apar ca o oaza in viitorul indepartat, cand tinuta business (nu ca as avea asa ceva in garderoba mea) va fi doar o amintire. Si cizmele se vor intoarce cuminti in dulap.

WILL THIS EVER END????

Iertati-mi atitudinea de om disperat :)) Sunt ok.