Ieri eram in tramvai pe la Auchan venind acasa. Eram cam obosita, asa ca ochii imi erau intredeschisi. Si priveam in zare. Si am constatat “Ce frumosi sunt muntii…” Intr-o fractiune de secunda am analizat situatia si am realizat ca fiind in Bucuresti nu am ce munti sa vad in zare, asa cum eram obisnuita in Brasov, in orice directie m-as fi uitat. Si am deschis ochii si am vazut ca de fapt erau nori… Nu piscuri inzapezite. Foarte ciudat :)
Si mi-am adus aminte cat puteam sa iubesc imaginea muntilor. Cand ma intorceam dinspre Vest, de la Timisoara sau din Germania, cu trenul sau autocarul, nu ma simteam acasa decat cand treceam de Sibiu si in zare se vedeau muntii. Si mereu zambeam in sinea mea sau nu numai, si ii priveam fascinata, cu un dor nestins.
Nu sunt decat o privitoare, desi sunt fan drumetii. Cred ca nu am avut anturajul potrivit pentru astfel de escapade.
Dar iubesc sa privesc muntii. Mai mult decat marea, desi si marea ma fascineaza.
Tin minte cum fiind in Kempten urcam la Burghalde si priveam Alpenpanorama. Am tot cautat acum pe Google o poza cu ce se vede de acolo, dar nu am gasit nici una. Sorry guys.
Si mai tin minte cum in dimineata dupa o noapte de mers cu trenul de la Torino spre Germania, m-am trezit inconjurata de muntii austrieci. Si cum am simtit un respect nedefinit pentru maretia lor. Si am zambit si atunci. Dar mai sfios.
De fiecare data cand mergeam spre Germania si o luam prin Bayern, imi doream ca portiunea de drum unde puteam admira Alpii sa dureze cat mai mult. Iar cand o luam pe la Passau eram imbufnata o zi intreaga.
Eh, a trecut ceva de cand am vazut Alpii ultima oara si Carpatii numa de vreo 2 luni nu i-am vazut, dar ultima data cand am fost la Brasov, am uitat sa ii admir. Silly bunny…
