De cand a inceput sa imi placa sa citesc dystopian young adult, un singur lucru imi sta asa pe creier cand vine vorba de cartile astea. Marea lor majoritate sunt foarte cinematografice, sunt un fel de scenariu mai stufos, numai bune de adaptat pentru marele ecran, asteptand cu toatele contractul care sa le asigure tocmai asta. Si desi nu e neaparat ceva rau, nuanta asta mercantilista ma face sa le vad mai putin valoroase. Dar altfel, imi plac destul de mult.
Peste seria asta am dat citind pe tren spre Brasov Hunger for Dystopian Teen Sampler, o culegere cu cateva capitole din diferite carti de acest gen. Dupa ce am devorat cele cateva capitoledin Delirium, nu m-am lasat pana nu am gasit cartea pe net si mi-am transferat-o de pe telefon pe Kindle sa o pot citi in continuare. Din fericire, am observat ca au aparut chiar 2 carti din serie (2,5 daca punem si Hana, care se intampla in acelasi timp ca Delirium, insa din perspectiva prietenei Lenei, personajul principal), si m-am bucurat pentru ca e frustrant sa astepti dupa continuari si macar pana la anul am avut mai mlt de citit decat o singura carte.
Si in aceasta serie, ca de obicei, actiunea se petrece in viitor, tot in State, iar premisa este ca oamenii de stiinta au stabilit in urma cu ceva ani ca dragostea este o boala si ea trebuie vindecata, ba mai mult, toti tinerii incepand cu 18 ani trebuia sa fie “vaccinati” impotriva dragostei printr-o interventie chirurgicala ce urma sa ii impiedice sa mai aiba orice fel de emotii de intensitate mediu-ridicata.
Iar Lena, care astepta sa implineasca 18 ani sa fie si ea vindecata, iata ca se indragosteste de un baiat, afla ca exista o intreaga lume dincolo de Portland, unde baietii stau in acelasi loc cu fetele si nimeni nu ii separa, si unde dragostea nu este vazuta ca boala, ci ca ceva dezirabil, si ca tot ce a invatat de-a lungul anilor a fost o minciuna si isi da seama ca nu poate sa aiba interventia vindecatoare ci trebuie sa scape, sa poata fi cu Alex pentru ca dragostea inseamna fericire.
Un pic cheesy uneori, totusi nu se compara cu scenele cheesy din I Am Number Four, peste care cu greu am trecut, dar cu o premisa destul de interesanta pentru o distopie.
Mi-a placut mai mult a doua carte a seriei, Pandemonium, insa nu va povestesc si despre ea ca nu vreau sa va spoiluiesc. Fiecare carte se termina cu cate un cliffhanger frustrant, dar macar, cum spuneam, peste primul am trecut rapid avand a doua carte. Acum mai am de asteptat vreun an sa vad cum o sa se rezolve cel de-al doilea.
Cum stati cu rabdarea?